Părintele care suferă sau are probleme în relația cu copilul său e posibil să gândească astfel: copilul este viața mea. Datorită acestei perspective, părintele va prelua multe dintre sarcinile copilului, atenția sa fiind focalizată exclusiv pe copil. Indiferent de cât de mult va prelua din greutățile copilului, copilul este însă un individ independent.
Copiii nu devin ceea ce își doresc părinții lor. În alegerile lor privind educația, jobul, partenerul sau chiar modul de a se comporta, copiii nu sunt meniți să răspundă așteptărilor părinților. În contrapartidă, părinții își fac griji și, frecvent, își doresc să intervină.
Copilul nu trăiește însă pentru a împlini așteptările părinților. Prin intervenția lor și preluarea sarcinilor copiilor, părinții riscă să le transforme viața într-una plină de dificultăți. Să creadă în copilul său e sarcina părintelui. Felul în care un copil se comportă raportat la așteptările părinților e sarcina copilului.
Când devii insistent în privința propriilor dorințe, fără a-ți stabili o limită, exerciți în realitate o formă subtilă de hărțuire vizavi de copii. În psihologia adleriană, lipsa de aprobare din partea părinților e sarcina lor. Ce crede altcineva despre mine nu e sarcina mea. Sper că aceste rânduri v-au pus pe unii dintre voi pe gânduri sau cel puțin v-au intrigat.
Pentru cei interesați de aprofundarea acestui subiect, le lansez o invitație la o lectură cel puțin interesantă.
